Eram la Billa. Ela avea un pepene în coş. Eu, în plasă, un kil de roşii. Altfel, arătam ca doi unii: nebărbieriţi, cu tricouri atârnînd... nu prea prezentabili. Niciodată nu ne-a legat o mare prietenie. Dar un respect reciproc, da. Ne-am bucurat de revedere ca şi când ultima dată ne-am văzut ieri deşi cred că nu s-a mai întîmplat de vreo zece ani, cel puţin.
Who fucking is Cristian Soleanu? se vor întreba unii dintre voi. Alţii, puţini, (sper că) ştiţi. Dar şi pentru unii, şi pentru alţii, este unul dintre cei mai talentaţi saxofonişti de jazz pe care i-am întâlnit. Vezi Google search CRISTIAN SOLEANU sau YouTube. Nu vreau să comit nicio impoliteţe dar dacă îl ascult pe Miles Davis sau pe Cristian Soleanu pentru mine bucuria este la fel de mare; aşa sunt eu, mai prost. Who fucking is Miles Davis? Asa e prea de tot!
Bucuria revederii, acolo, la Billa, era sinceră, simplă, reciprocă. Parcă nici n-aveam să ne spunem mare lucru dar nici să ne despărţim nu ne venea. Fireşte, foarte repede am ajuns să vorbim despre viaţă, am ajuns la amintiri, la muzică... am fost colegi de liceu, eu mai mare cu un an-doi. Eugen Nichiteanu, un mare toboşar de jazz, mi-a fost coleg de clasă dar a cântat ani de zile cu Cristian. Sunt prieteni. După liceu, eu am virat spre IATC, ei au rămas la muzică. Au cântat în crâşme, la festivaluri... unii au făcut Conservatorul, alţii, nu, dar n-ar avea nicio problemă să le dea leacţii de muzică unor profesori. Aşa cred eu despre Eugen Nichiteanu, un genial toboşar de jazz, unul dintre oamenii cu cel mai mult bun simţ dintre toţi cei întâlniţi de mine până acum. Vorbeam cu Cristian Soleanu şi eram de acord în privinţa lui Eugen.
Ne-am amintit şi de Angela Burlacu... deh, despre toate celebrităţile. Într-o vreme, Angela mi-a fost colegă de bancă. Într-o vreme, lui i-a fost cumnată. Am vorbit cu Angela în urmă cu vreo trei ani, la telefon. Am simţit, la fel ca azi la Billa, că ultima dată am vorbit cu ea, ieri.
Ne-am amintit de Ovidiu Bădilă (Dumnezeu să-l ierte!). Amintirile mele cu Ovidiu sunt din copilărie. Cântam în aceeaşi orchestră de muzică uşoară de la Casa Pionierilor şi Şoimilor Patriei (la orchestră, nu la cercul de televiziune!). Dirijor era Bibi Coman. Ne-am râs, cu drag, azi, la Billa, eu şi Cristian Soleanu amintindu-ne de Bibi Coman, (cel cu veşnicii saboţi, mic de stat, cu talpă groasă) cu pantalonii săi albi... Ei, Cristian şi Ovidiu, au cântat mult împreună. Ovidiu a fost unul dintre cei mai mari basişti de jazz din toate timpurile.
Am ajuns acasă şi am căutat pe Google şi Youtube. Tu, care habar n-ai cine e Cristian Soleanu, fă la fel. Caută. E un om care trăieşte atât de mult pentru pasiunea sa, pentru muzica sa, cu atât de mult profesionalism, încât mi se face ruşine. Când mă gândesc la cât de multă impostură este în toţi cei care invadează ecranele televizoarelor seară de seară, minţind cu bună ştiinţă sau fiinţând ca nişte bieţi lăutari care cântă după ureche, când mă gândesc că sunt martor şi co-autor la toate astea, mi se face ruşine. Între această situaţie şi locul secretarului de partid comunist ajuns acolo pentru că altfel nu avansa în viaţă, nu mi se pare a fi nicio diferenţă esenţială. Da, mâine-mi dau demisia. Voi face foamea. Nu-mi voi întreţine copilul şi nici mama. Şi nici pe mine. Iubită nu mai am. Vom avea parte de profesionişti în televiziune prin demisia mea? Nu. Vor fi aceeaşi. Aşa că voi contiuna să mănânc acelaşi căcat cu colegii-şefi care-şi rod unghiile dispunând zile în şir breaking news la televizor pe divorţul lu' Moni de Iri.
Întâlnirea cu Cristian Soleanu m-a făcut să înţeleg că da, dacă ar dicta bunul simţ şi toţi am avea sentimentul că facem ce ştim şi putem mai bine, că suntem calificaţi şi ne aflăm exact în locul potrivit, da, toate ar decurge altfel. Problema e că atunci când nu e aşa şi suntem doar noi doi, eu, incompetentul, şi cu tine, cititorul, e o situaţie. Dar când de decizia unuia depinde opinia, gândirea, viaţa a milioane de oameni, e alta.
Ce prostie! Să vrei ca toţi cei care te înconjoară... să vrei ca preşedintele, primul ministru... toţi ăia care decid soarta noastră... toţi cei care apar seară de seară la televizor şi latră, indiferent de tonalitate, inclusiv cei din spatele lor, să fie Cristian Soleanu... unul, ştiut doar de cunoscători... sau Angela Burlacu sau Eugen Nichiteanu sau Ovidiu Bădilă... şi lista poate continua.
Un om cu mulţi bani a cumpărat mult teren la Braşov. Ţăranii i-au vândut terenul şi au băut banii. Omul a vrut să facă o fermă, o fabrică, investiţii... I-a angajat pe ţărani. Numai că ţăranii i-au luat banii şi i-au băut. N-au avut şi nu au chef de muncă. Omul are terenul. Degeaba. Nu-l poate încărca în camioane şi duce cine-ştie-unde.
E posibil să fim un grup de - consideraţi sclavi - tăcuţi, la dispoziţia patronului şi a impostorilor. Dar nu e posibil să se întâmple asta pe termen lung şi nu e posibil să se întâmple asta le infinit. Soleanu e dovada.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu